Sf. Petru este un personaj important în istoria Bisericii creștine. Figură proeminentă în rândul discipolilor lui Isus, s-a bucurat în timpul vieții acestuia de o atenție specială.

Se pare că era un bărbat încăpățânat și emotiv, dar, odată cu dispariția lui Isus, și-a dovedit marea credință și curajul.

La începuturile creștinismului, a fost în fruntea celor care propovăduiau, răspândind cuvântul Domnului în Levant și dincolo de acesta.

Arestat împreună cu alții și adus în fața autorităților religioase, s-a apărat cu succes, iar reputația sa de vindecător era atât de mare, încât bolnavii erau cărați pe targă și așezați pe pământ în fața lui Petru pentru ca umbra sa să-i tămăduiască.

De la pescar la discipol

Născut aproximativ în anul 4 înainte de Hristos în Betsaida, lângă Marea Galileei, Simon sau Simion, cum era cunoscut pe atuncea Sf. Petru,  era pescar alături de fratele său, Andrei, și de fii lui, Zevedeu, Ioan și Iacov.

În momentul în care Isus și-a început misiunea, Petru se căsătorise și locuia în Capernaum, în casa soacrei sale.

Se știa despre el că nu avea multă educație, ba chiar, în Faptele Apostolilor (4,13), din surse ostile, Petru este descris ca „om fără carte și simplu”.

Devenit discipol al lui Isus, a călătorit cu acesta, ajungând figura proeminentă în rândul celor doisprezece apostoli, o poziție câștigată atunci când, după Matei (16.13-20), Isus și-a întrebat discipolii cine credeau ei că este, iar Simon a răspuns: „Tu ești Hristosul Fiul lui Dumnezeu Cel Viu”.

Răspunsul lui Isus a străbătut veacurile, stând la baza tuturor pretențiilor de supremație papală ce aveau să urmeze: „Și eu îți zic ție că tu ești Petru (în grecește, piatră) și pe această piatră voi zidi Biserica mea și porțile iadului nu o vor birui. Și îți voi da cheile împărăției cerurilor și orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri, și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și în ceruri”.

De ce Sf. Petru este considerat primul papă?

Istoria papalității începe printr-o discuție dintre Isus și Petru. În vremea lui Isus, Petru a fost un personaj important, iar după răstignirea lui Isus rolul său conducător a fost recunoscut în măsură tot mai mare.

De acum înainte, în ciuda firii sale impulsive, Petru va fi conducătorul discipolilor tot mai numeroși, pe care Isus îi va încredința de trei ori grijii sale.

Petru a intrat primul în mormântul gol, primul căruia Isus i s-a arătat după Înviere și cel dintâi dintre apostoli care a înfăptuit o vindecare miraculoasă.

Inimos, ascuțit la limbă și impulsiv, dar profund credincios, Petru avea har. Pe când Biserica se lupta să se ridice propriile picioare, Petru a călătorit mult, propovăduind, convertind, vindecând bolnavii, înviind morții și slujind comunitățile creștine novice din tot Levantul din nord.

Călătoria spre Roma și legenda întoarcerii

Până la urmă, Petru a plecat spre Roma. Deși perioada nu este descrisă în Noul Testament, primii scriitori creștini afirmă că el ar fi lucrat și trăit aici.

Deși în anul 64, după marele incendiu care a distrus trei dintre cele paisprezece cartiere ale capitalei, făcând stricăciuni în alte șapte, creștinii au fost făcuți răspunzători, și ca pedeapsă, au început persecuțiile creștinilor în Roma.

Legenda spune că pe când Petru părăsea Roma, ca urmare a persecuțiilor lui Nero, s-a întâlnit pe Via Appia cu Hristos, care mergea  în direcția opusă. „Unde mergi, Doamne?”, a întrebat el. „Spre Roma, pentru a fi din nou răstignit”, i s-a răspuns. La care Petru s-a întors, fiind răstignit.

La biserica San Sebastiano de lângă locul întâlnirii se păstrează și acum urmele pașilor lui Isus impregnați în piatră.

Moartea primului papă

 Sf. Petru a murit crucificat cu picioarele în sus, ca act de umilire supremă,  în anul 64 după Hristos, în timpul persecuțiilor creștinilor, sau în anul 68, în haosul creat de sinuciderea lui Nero.

Există legende cum Marcel, un roman de seamă convertit, i-a dat jos trupul de pe cruce, spălându-l în lapte și vin și îngropându-l într-un sicriu de marmură plin cu mastic (un fel de rășină), aloe și miere din Atica.

Se relatează cum, după 20 de ani, Anaclet, al treilea papă, a înălțat un altar memorial peste mormânt.